Există cărți care ajung la tine în momentul potrivit și există cărți despre care auzi atât de mult încât le citești mai degrabă din curiozitate decât din convingere. Fata din tren de Paula Hawkins a fost, pentru mine, puțin din amândouă. Thrillere psihologice mai citisem, dar această carte părea să fi ridicat standardul genului — cel puțin asta spunea toată lumea. Și, sincer, nu era chiar departe de adevăr.
Paula Hawkins a publicat romanul în 2015, după 15 ani petrecuți ca jurnalistă. Rezultatul este o carte care știe exact ce vrea să facă: să te țină cu sufletul la gură, să te facă să nu ai încredere în nimeni și să-ți pună la îndoială propria judecată. Că reușește mai bine în unele capitole decât în altele — asta e altă discuție.
Fata din tren – carte și film: de unde începe totul
Povestea urmărește trei femei cu vieți care se întretaie fără ca niciuna dintre ele să știe cu adevărat ce știe cealaltă. Rachel este protagonista principală — divorțată, alcoolică, blocată într-o rutină zilnică în care trenul spre Londra trece în fiecare dimineață pe lângă casa fostului ei soț. De la geam, ea inventează o viață ideală pentru un cuplu pe care îl observă de la distanță, pe care îi botează mental Jess și Jason. Când Jess dispare, Rachel devine martor involuntar — și suspect posibil.
Structura narativă este unul dintre punctele forte clare ale cărții. Hawkins scrie din perspectiva alternativă a trei voci feminine — Rachel, Megan și Anna — și jonglează cu linii de timp care nu se suprapun perfect. Efectul este deliberat derutant, iar asta funcționează. Nu știi pe cine să crezi, nu știi cât de mult să ai încredere în propriile tale deducții. Există un nivel de tensiune constantă pe care autoarea îl menține bine pe parcursul primei jumătăți a cărții.
Unde cartea pierde puțin din ritm este în a doua jumătate, când misterul începe să se limpezească treptat și construcția nu mai susține același nivel de surpriză. Dacă ești familiarizat cu thrillerele psihologice, există șanse reale să intuiești direcția destul de devreme. Nu este un defect fatal — mecanismul funcționează, piesele se potrivesc —, dar nu vorbim de un final care te lasă cu gura căscată. Este mai degrabă un final corect, logic, bine construit, fără să fie revelator.
Ceea ce salvează experiența, chiar și atunci când tensiunea scade, este vocea lui Rachel. Este un personaj incomod — nu eroina clasică pe care vrei s-o aplauzi, ci o femeie cu probleme reale, cu judecată afectată, cu lacune de memorie și cu o obsesie greu de înțeles rațional. Tocmai de aceea e credibilă. Hawkins nu încearcă să o facă simpatică cu orice preț și asta e o alegere înțeleaptă.
Fata din tren carte și film: ce s-a păstrat, ce s-a pierdut
Filmul din 2016, regizat de Tate Taylor — același regizor care a semnat The Help —, mută acțiunea din suburbiile Londrei în cele ale New York-ului. Este o decizie practică din perspectivă comercială, dar care afectează atmosfera. Cartea respiră melancolia britanică, acel sentiment de stagnare și gri suburban care se potrivea perfect cu starea lui Rachel. New York-ul are altă energie și transferul nu este complet transparent.
Cea mai bună decizie de casting a fost, fără îndoială, Emily Blunt în rolul lui Rachel. Interpretarea ei ține filmul în picioare aproape singură — o performanță fizică și emoțională care transmite haosul interior al personajului fără să îl transforme în melodramă. Critica internațională a subliniat același lucru: Blunt salvează un film care altfel ar fi alunecat ușor în exploatare de gen.
Problema filmului este că, spre deosebire de carte, nu mai are răbdare cu ambiguitatea. Vocea interioară a lui Rachel — esența a ceea ce face romanul să funcționeze — se traduce greoi pe ecran. Celelalte două perspective, ale Meganei și Annei, sunt comprimate în mod vizibil, iar personajele lor pierd din complexitate. Filmul devine astfel mai liniar, mai previzibil decât era deja cartea, și nu câștigă nimic în schimb.
Cu o aprobare de 44% pe Rotten Tomatoes și un scor de 48/100 pe Metacritic, filmul a avut parte de recepție mixtă din partea criticilor — deși publicul l-a primit mai cald, iar box office-ul de 173 de milioane de dolari arată că povestea a funcționat comercial. Nu e un film prost, dar e un film mai puțin curajos decât materialul sursă.
Există și o a doua adaptare – dar nu e cea la care te aștepți
Dacă ai căutat filmul pe Netflix și ai dat peste o versiune din 2021 cu actori necunoscuți, nu te-ai înșelat de titlu — există într-adevăr o a doua adaptare a romanului Paulei Hawkins. Este o producție indiană în limba hindi, regizată de Ribhu Dasgupta, cu Parineeti Chopra în rolul principal, lansată pe Netflix în februarie 2021. Acțiunea revine la Londra — mai aproape de locația originală a cărții față de versiunea americană din 2016 —, dar libertățile față de roman sunt considerabile: cele trei perspective narative sunt comprimate într-una singură, iar finalul este rescris aproape complet. Recepția critică a fost foarte slabă, filmul fiind descris drept inferior chiar și față de adaptarea cu Emily Blunt. O mențiune utilă dacă vrei să știi ce găsești pe Netflix — dar nu un înlocuitor pentru niciuna dintre celelalte două variante.
Fata din tren carte și film – merită sau nu?
Dacă ar fi să aleg între carte și film, cartea câștigă clar. Nu pentru că filmul e o dezamăgire, ci pentru că romanul Paulei Hawkins funcționează tocmai prin ceea ce ecranul nu poate reda cu ușurință: accesul la mintea unui personaj instabil, nesigur, uneori iresponsabil. Faptul că nu știi cât să crezi din ce îți povestește Rachel este motorul întregii povești — iar asta se traduce mult mai eficient în scris decât în imagini.
Cartea nu este perfectă. Finalul este previzibil dacă ești cititor experimentat de gen, iar unele fire narative sunt rezolvate prea comod. Dar are ritm, are personaje care rămân cu tine și are curajul să nu îți ofere o protagonistă care să îți placă neapărat — ci una care să te intereseze. Asta e mai greu de obținut și Hawkins reușește.
Filmul merită văzut pentru Emily Blunt, dar nu îl recomand ca înlocuitor al cărții. E mai degrabă un companion vizual — util dacă vrei să pui un chip personajelor, mai puțin util dacă vrei tensiunea psihologică completă pe care o oferă romanul.
Rețeta care ne adună? Popcorn și voie bună! 🍿
